Așa cum începe istorisirea biblică despre creație, în cartea Facerea, așa se și termină, în cartea Apocalipsa. Ambele viziuni sunt pline de contradicții, după cum vom vedea, și din această cauză ambele sunt incredibile. La prima vedere există o anumită potrivire între ele, dar această aparentă asemănare nu poate fi considerată o dovadă a coerenței lor sau a inspirației lor de către Dumnezeu, deoarece, analizând mai atent, se pot observa multe nepotriviri între elementele care le compun. Folosirea acelorași simboluri duce la impresia greșită că cele două cărți exprimă evenimente din trecut și din viitor care sunt în legătură unele cu celelalte.

Dacă nu interpretăm literal primele 11 capitole din Biblie, avem tot dreptul să avem serioase îndoieli asupra multor altor texte biblice. Toate textele care sunt cuprinse de Biblie și în care ni se spune că Dumnezeu a creat cerul și Pământul în șase zile trebuie să fie puse la îndoială.

Răul nu a intrat în lume la un anumit timp. Răul la fel ca și binele există dintotdeauna. Dumnezeu cunoaște binele și răul, după cum ne spune Biblia, rezultă că răul există în mintea lui Dumnezeu, împreună cu binele, din totdeauna. Dumnezeu nu a descoperit răul la un moment dat, pentru că El este veșnic și cunoașterea binelui și răului de către El nu poate fi decât tot veșnică. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, El nu a aflat ce înseamnă răul doar după revolta lui Satana. Dacă Satana ar fi inventat răul, fără ca Dumnezeu să anticipeze acest lucru, atunci El nu este Atotștiutor. Acest atribut divin care este atotștiința presupune și cunoașterea viitorului nu doar a trecutului și a prezentului.

În viziunea lui Wesley, peștii și păsările au fost cu adevărat creați din apă și omul și animalele au fost create din Pământ. În același timp, pământul și acele ape au fost create din nimic. Trebuie remarcat că Biblia ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul și Pământul, dar nu ne spune faptul că El ar fi creat și apele, oceanul primordial. Pământul ar fi fost creat în interiorul apelor, iar acestea ar fi fost ca un obstacol în calea creației lui Dumnezeu, de aceea au trebuit să fie separate în două, pentru a se face loc cerului împreună cu toate corpurile cerești. De remarcat, însă, că Dumnezeu nu a creat oceanul primordial, ci El a luptat cu „apele” pentru a își realiza creația. La început a fost haosul simbolizat de oceanul primordial, deci nu se poate spune că în afară de Dumnezeu nu a mai fost nimic altceva.

În una dintre cele două povestiri ale creației din cartea Facerea, în capitolul 1, ni se spune că universul a fost creat de Dumnezeu în interiorul unei mase mari de apă, când încă nu exista cerul sau atmosfera Pământului. Numai în ziua a doua a creației apele ar fi fost separate și ar fi fost creat cerul, în conformitate cu textele biblice. O parte din ape ar fi rămas „deasupra” cerului și cealaltă parte ar fi acoperit Pământul. Dacă Biblia ar avea dreptate, o parte din ape ar fi încă „deasupra” cerului, desigur o expresia mitologică care nu are sens din punct de vedere științific. Ce ar putea să însemne „deasupra” cerului? „Deasupra” cerului ar însemna deasupra spațiului cosmic, undeva la periferia universului.

În Biblie noțiunea de Biserică este folosită în două accepțiuni. Pe de o parte avem Biserica universală sau Biserica Unică iar pe de altă parte se regăsesc  adunările locale, adică adunările unde cei credincioși și cele credincioase se întrunesc în anumite zile. Nici un alt înțeles al noțiunii de Biserică nu se poate afla în Biblie. Cu toate acestea, fără nici un temei biblic, au proliferat de a lungul secolelor Bisericile instituționale care și-au construit propriile doctrine și dogme și care au generat sisteme religioase complexe în care au integrat adunările locale  de credincioși.

Avem doar două variante pentru care credem în Dumnezeu. Prima este frica de a nu fi pedepsiți cu iadul veșnic dacă nu credem și a doua este dragostea pe care un Dumnezeu atotputernic ne-o poartă fiecăruia dintre noi în mod individual. Cele două variante sunt diametral opuse și generează două teologii foarte diferite. Prima teologie se bazează pe dogme și doctrine obligatorii care înlocuiesc Legea din V.T. cu o lege nouă tot atât de ineficientă ca și cea veche. A doua teologie este bazată pe învățăturile lui Isus (Iisus) dar care nu sunt încrustate cu litere imutabile în conținutul unor dogme sau doctrine fixe ci pe o experiență personală a celui credincios care realizează cu ajutorul lui Dumnezeu un sens viu al acestor învățături în viața sa.

Credința nu înseamnă doar să credem că există Dumnezeu și tot atât de important este și ceea ce credem despre El. Conținutul credinței noastre determină modul în care practicăm această credință. Putem să credem că Dumnezeu există și cu toate acestea să avem o imagine deformată despre El dar tocmai această imagine determină dacă vom fi sau nu mântuiți. Această situație se întâmplă atunci când nu avem o relație personală cu Dumnezeu și când ne bazăm numai pe ce ne spun alții despre El inclusiv funcționarii religioși.  

Puritatea doctrinară și puritatea morală sunt două lucruri foarte diferite. Din nefericire mulți Creștini le confundă între ele și consideră că dacă este cineva mai fidel unei anumite doctrine creștine cu atât este mai pur din punct de vedere moral în ochii lui Dumnezeu. Este o eroare capitală deoarece a fi buni Creștini nu înseamnă să respectăm o anumită doctrină creștină ”cu sfințenie” ci înseamnă să ne putem iubi chiar și ”vrășmașul” doctrinar deci și pe acela care înțelege Creștinismul altfel decât noi.

Comunitățile creștine nu sunt niște ”separeuri,” niște ”cluburi” selecte în care cei și cele care aparțin de ele, o dată intrați în aceste comunități, să poată considera că reprezintă o elită aleasă, o dată pentru totdeauna. Ceilalți Creștini, alții decât ”frații” și ”surorile” de confesiune creștină sau membrii altor religii nu trebuiesc priviți ca niște adversari, deoarece Isus (Iisus) ne-a învățat că nu trebuie să considerăm pe nimeni dușmanul nostru.

Acest articol se bazează pe un dialog pe care l-am avut cu un pastor al Bisericii instituționale Baptiste, literalist și tradiționalist și care respinge în fapt prezența în om și activitatea Duhului Sfânt, în zilele noastre și nu le consideră ca fiind determinante în viața celor credincioși și a celor credincioase.

Este greșită impresia conform căreia adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Biserica Spirituală Unică ar fi o entitate ineficientă, incapabilă să se mobilizeze în orice fel de acțiune practică. Biserica Spirituală Unică este, în primul rând, o unitate spirituală, adică uniunea ei este legătura duhovnicească care se realizează în și prin Duhul Sfânt. (Efeseni 4; 3) Vi se pare cumva că adunările creștine, în multitudinea lor, păstrează unirea Duhului Sfânt? Mie nu mi se pare. Existența Bisericii Spirituale Unice nu exclude activitatea adunărilor locale, dar acestea nu au nici o legitimitate pentru a fi instituții, ci așa cum a spus Isus (Iisus), aceste adunări locale sunt orice fel de adunări în care două sau trei persoane se adună în numele Lui. (Matei 18; 20)

În ce fel trebuie înțeles că Hristos este Capul Bisericii? Este El Capul unei instituții religioase numită Biserică ? Capul căreia dintre numeroasele instituții bisericești este Isus (Iisus)? Este Isus (Iisus) Capul Bisericii instituționale Ortodoxe, al Bisericii instituționale Romano-catolice, Greco-catolice, Protestante, Reformate, al Bisericilor instituționale Neo-protestante? Cum se face că dacă Isus (Iisus) este Capul tuturor organizațiilor religioase numite Biserici, acestea se contrazic între ele prin doctrinele și dogmele lor? Cum se explică că nu primesc toate aceleași informații, de la Capul lor? De la început aș dori să remarc că există texte biblice, care soluționează această problemă. Isus (Iisus) este Capul bisericii prin aceea că El este Capul fiecărui membru din Biserică, din adevărata Sa Biserică și nu prin aceea că El ar fi Capul unei instituții religioase, numită Biserică. Toate persoanele credincioase, la care Hristos este Capul și numai acestea, formează împreună Biserica unică a lui Dumnezeu. Hristos este Capul unei persoane, numai atunci când El conduce, aceea persoană, pe căile Sale, în mod efectiv. El este Capul în sensul că El decide traiectoria spirituală a unei persoane. El este Capul și în sensul că nu mai trăim noi, în firea noastră pământească, în noi, ci Hristos trăiește în noi, gândește și simte în noi și noi ne conducem după aceste trăiri, gânduri și sentimente, provenite de la El. (Galateni 2; 20) Noi și Hristos devenim una, în același fel în care El și Tatăl una sunt.

Cum trebuie să fie concepută Împărăția lui Dumnezeu? Este tot universul, eventual multiversul, un vast imperiu ”teritorial,” la conducerea căruia se află un Împărat pe care noi îl numim Dumnezeu? Este mai degrabă Împărăția lui Dumnezeu o Împărăție spirituală, transcendentală și nu una materială, dar care are și o latură spirituală? Dacă Împărăția lui Dumnezeu este un teritoriu vast și unificat, sub conducerea lui Dumnezeu înseamnă că noi, ca și supuși ai acestui Imperiu avem obligația să ne supunem nu doar legilor statelor în care trăim, ci și autorității mult mai înalte, care este Împăratul universului.