Acesta este un principiu conform căruia singura autoritate în ceea ce privește religia creștină este Biblia. Biblia și numai Biblia. Este în același timp un principiu care a dovedit că are puterea de a submina religia creștină din temelii, odată cu avansul științelor moderne. Biblia nu explică corect creația universului și a omenirii și lucrul acesta se poate constata după o serioasă analiză a textelor ei. Pentru că există o confuzie majoră între existența lui Dumnezeu, o Realitate infinită, care nu poate fi cuprinsă în limitele înguste ale unor dogme și doctrine religioase, și textele biblice, multe dintre ele cu caracter mitologic, foarte multe persoane săvârșesc greșeala proverbială de „a arunca copilul o dată cu apa din baie”. O dată cu Biblia este negată și existența lui Dumnezeu, cu toate că cele două dimensiuni nu se confundă între ele.

Dumnezeul creștin este un Dumnezeu al ordinii dar al unei alte ordini decât a celei lumești. Există o deosebire esențială între ordine, așa cum o înțeleg oamenii în mod obișnuit și ordine, așa cum o înțelege Dumnezeu. Oamenii înțeleg prin ordine organizare bazată pe anumite principii și reguli. Dumnezeu înțelege prin ordine dragostea de natură divină, cu lepădare și sacrificiu de sine și relațiile care sunt ordonate de această dragoste, în mod automat.

Deosebirea dintre Creştinismul ne instituţional şi cel instituţional, dintre Bisericile apostolice timpurii şi Biserica instituţională apărută, după ce Creştinismul a devenit religie oficială a Imperiului Roman, constă în aceea că în primele Biserici creştine, elementul spiritual era mult mai prezent. Exista un risc, de a fi Creştin. Mă refer la riscul martirajului. Aceasta se întâmpla deoarece, în perioada apostolilor veneau la Dumnezeu cei cu adevărat chemaţi de El.

Femeile fac tot timpul muncă de evanghelizare. Care este deosebirea între a învăţa pe cineva pe stradă, la piaţă sau la locul de muncă, despre Dumnezeu şi a învăţa aceleaşi persoane într-o clădire, unde se adună Creştinii? Trebuie să înţelegem corect. Ceea ce contează este procesul de învăţare în sine, nu locul unde învăţăm.

În condiţiile în care există atât de multe confesiuni creştine întrebarea „Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?” este complet justificată. Fiecare Biserică pretinde despre sine că este ceea adevărată şi că doctrina ei este ceea corectă şi afirmă că toate celelalte doctrine creştine conţin greşeli. Este de înţeles că experienţa spirituală a Creştinismului se refractă în tradiţiile culturale, ale celor care o primesc şi că aceste tradiţii îşi pun amprenta asupra modului de manifestare a Creştinismului.

Adevăratele comunități creștine ar trebui să fie centre spirituale și sociale care să nu fie axate pe respectarea unor doctrine sau dogme fixe și obligatorii, ci să graviteze în jurul manifestărilor puterii lui Dumnezeu și a servirii celor în nevoie. Toată activitatea acestor centre spiritual-sociale ar trebui să se concentreze pe slujirea celor săraci, a văduvelor, a celor bolnavi și a celor handicapați. Aceste centre locale ar trebui să înlocuiască Bisericile instituționale locale, care sunt animate mai mult de dorința de a își demonstra valabilitatea propriilor dogme și doctrine, decât de dorința de a pune în practică învățăturile lui Isus (Iisus).

Isus (Iisus) a spus că acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo este și El. (Matei 18; 20) De aici reprezentanții instituțiilor bisericești au tras concluzia greșită că Biserica se află numai acolo unde sunt mai mulți credincioși adunați la un loc, acordând mai multă importanță locului, ca realitate materială și nu Duhului. Aceasta este desigur o gravă eroare și nu este susținută de N.T. ba chiar este contrazisă de învățăturile lui Isus (Iisus). În același timp, aceasta este și premisa de la care pleacă Bisericile instituționale, atunci când legitimează existența lor, deoarece locul fizic este o realitate cuantificabilă și controlabilă, dar nu și Duhul. Pentru a putea să fie dirijați de instituțiile bisericești oamenii trebuie să se adune în anumite locuri bine determinate, de regulă în clădiri impropriu numite Biserică unde autoritatea bisericească le impune ce să creadă și la ce ritualuri să se supună.

Toată credința creștină se bazează pe ideea de sacrificiu de sine. Toată învățătura lui Isus (Iisus) presupune renunțarea la sine sau lepădarea de sine. În absolut toate învățăturile Sale, Isus (Iisus) pleacă de la premisa necesității de a renunța la propriul nostru egoism, la a ne nega pe noi înșine, în natura noastră umană. Isus (Iisus) ne-a învățat să murim înainte de a trăi, adică să ne ridicăm deasupra noastră, în noi, prin a contesta egoul nostru. După învățătura Bibliei, nu există drepturi legitime umane în fața lui Dumnezeu.

Cu toate că existenţa unei singure Biserici a lui Dumnezeu este un adevăr foarte bine demonstrat în Biblie, nu se poate accepta principiul unicităţii Bisericii lui Dumnezeu până nu acceptăm valabilitatea botezului în apă și al copiilor mici. De ce? Aceasta deoarece, în caz contrar, am cere tuturor Creştinilor să se boteze la maturitate, iar în cazul, cel mai probabil, că acest lucru nu se va întâmpla, mulţi Creştini şi nu doar Ortodocşii, ar rămâne pe dinafară. Dacă mântuirea vine prin credinţa noastră proprie, ca dar de la Dumnezeu, ce drept ar avea cineva să judece dacă o persoană sau alta este salvată, atâta vreme cât aceea persoană are credinţă în Dumnezeu?

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este una singură şi se află într-o perfectă unitate spirituală, între membrii ei şi cu Dumnezeu. Multitudinea de Biserici instituţionale sunt o imagine falsă a lui Dumnezeu şi a Bisericii adevărate, deoarece ele sunt organizate ierarhic, după imaginea lumii. Unirea instituţiilor bisericeşti, nu duce la o unitate perfectă, aşa cum a cerut Isus (Iisus), pentru Creştini, ci duce la o formă de asociere instituţională, care le dă putere pământească, dar nu puritate spirituală. Lipsa purităţii spirituale este generată de persistenţa diviziunilor doctrinare şi deosebirilor de interese precum şi de pregnanţa elementului lumesc şi a puterii unei majorităţi ne renăscute spiritual, asupra unei minorităţi, care caută cu toată fiinţa relaţia personală cu Dumnezeu.