Nimeni nu devine o persoană morală dacă este obligat să accepte dogme și doctrine în care sincer nu crede dar pe care trebuie să le accepte pentru a fi primit în cultele creștine. Dacă numai o parte din ce se spune este credibil și altă parte nu este, noi suntem obligați să luăm totul la pachet, altfel suntem considerați eretici. Una este să credem în Dumnezeu și alta este să fim obligați să acceptăm diferite păreri omenești despre El. Nu este morală nici indiferența față de conținutul anumitor dogme și doctrine, la care cineva subscrie atunci când devine o parte dintr-un cult creștin, dar pe care nu le cunoaște sau nu le înțelege suficient. Dăm girul nostru unor organizații religioase, atunci când nici măcar nu știm exact ce propovăduiesc ele sau care sunt consecințele tezelor pe care ele le promovează. Susținem doctrine și dogme despre care poate am auzit, dar pe care nu le-am analizat cu simț critic, bazându-ne pe ce ne spun funcționarii religioși. O anumită rezervă nu ar fi fără rost, dacă ne gândim că acei funcționari religioși sunt puși în locurile lor ca să susțină organizațiile religioase de care aparțin.
Trebuie menționată o altă minciună pe care ne-o spun religiile. Ele caută să ne convingă că trebuie să ne pregătim pe lumea aceasta pentru lumea cealaltă. Cu toate acestea, nu există nimic care să ne poată pregăti pentru lumea cealaltă în lumea aceasta, deoarece nimic din lumea aceasta nu poate să fie la fel ca și în lumea cealaltă. Chiar noi nu vom fi la fel. Nu vom avea aceleași nevoi, aceleași corpuri biologice, nu ne vom mai căsători și nu vom mai avea copii. Nu ne va mai fi foame și nu va trebui să muncim pentru a ne câștiga existența, deci lupta pentru existență nu își va mai avea nici un sens. Nimic din această lume nu se va mai regăsi în lumea cealaltă, deci nimeni nu se poate pregăti de aici pentru ceea ce va fi acolo. Acolo nu vor mai fi clădiri impunătoare numite Biserici și nici organizații religioase ale căror doctrine și dogme să se contrazică între ele. Acolo nu va mai exista o ierarhie religioasă autoritară și nimeni nu va susține că este singurul depozitar al adevărului divin. Lumea de dincolo nu se împarte între persoane care îl cunosc pe Dumnezeu și persoane care nu îl cunosc, acolo oricine va ști ce se poate ști despre El.
Mai degrabă, trebuie să avem grijă să ne facem viața de aici cât mai semnificativă ajutându-i pe cei și pe cele din jurul nostru și ce va fi în viața de apoi vom vedea la timpul potrivit. Nici chiar grija pentru oamenii sărmani nu are nimic a face cu pregătirea pentru lumea cealaltă, deoarece în lumea de apoi nu vor fi oameni săraci care să aibă nevoie de milostenia noastră. Dacă suntem milostivi nu o facem pentru a fi pregătiți pentru lumea cealaltă, pentru a deveni sfinți, ci o facem dintr-o milă autentică față de cei și de cele care se află în nevoie. Bisericile instituționale încearcă să ne convingă să fim omenoși, dar cum am putea să fim altfel decât plini de omenie, dacă suntem cu adevărat oameni? Când oamenii se comportă uman cu semenii lor se atribuie meritul învățăturilor Bisericilor instituționale dar când anumiți Creștini uită de milă atunci instituțiile bisericești nu au nici o implicare. De fapt, comportamentul omenos ține de educație și de cultură și de caracterul fiecăruia și nu este un merit al instituțiilor bisericești.
Bisericile instituționale îi învață pe oameni să fie generoși cu semenii lor pentru a produce efecte pe lumea cealaltă nu pentru a schimba în bine lumea aceasta și le spune că acolo vor fi răsplătiți. Lumea aceasta este considerată de către doctrinele și dogmele creștine ca fiind iremediabil pierdută, scufundată într-o mare de păcat. Lucrurile nu stau așa, lumea evoluează în bine și crește gradul ei de civilizație, dar Bisericile instituționale nu cred în evoluție. Multe culte creștine propovăduiesc sfârșitul lumii nedându-i acestei lumi nici o șansă de îmbunătățire. Cu toate acestea, dacă oamenii ar fi generoși în această lume, nu pentru a obține recompense în lumea cealaltă ci din convingere, atunci lumea aceasta ar fi mult mai bună și nimeni nu ar trebui să își proiecteze speranțele în lumea de apoi. Morala creștină este întreținută de promisiunile care țin de o altă lume dar o morală autentică pentru lumea noastră trebuie să țină cont de datele lumii în care trăim.
Cerința de a fi religios pentru a fi omenos este absurdă. Gradul de moralitate al fiecăruia nu depinde de respectarea unor doctrine și dogme religioase, impuse din afara conștiinței acelei persoane. Dogmele și doctrinele religioase nu sunt generoase și nu sunt umane în locul nostru. Mai mult înțelegerea greșită a unor percepte religioase poate să ducă la intoleranță religioasă și prin aceasta la atitudini lipsite de omenie.
Morala creștină este aparent paradoxală, dacă o analizăm în perspectiva dogmelor și doctrinelor Bisericilor instituționale. Pe de o parte, dogmele creștine ne spun că omenirea este decăzută din punct de vedere moral, dar pe de altă parte ni se cere să fim sfinți. Dacă nu vom fi sfinți pe parcursul vieții pământene vom arde în iad pentru veșnicie. Vedem aici două extreme care se contrazic între ele, o natură umană declarată de către instituțiile bisericești ca fiind degradată și o cerință absolută adresată acestei naturi. Cum putem să fim sfinți dacă natura noastră este cu adevărat decăzută, în urma păcatelor lui Adam și Eva, care nu l-ar fi ascultat pe Dumnezeu și ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului? Răspunsul biblic este că putem să devenim sfinți numai dacă ne naștem din nou și dobândim natura lui Dumnezeu, adică ieșim de sub influența naturii noastre umane. În realitate, nașterea din nou nu poate să fie o negare a naturii umane ci o dezvoltate a laturilor ei pozitive, deoarece omul este un factor natural și natura umană este temelia pe care se dezvoltă omenirea. Sub îndrumarea lui Dumnezeu ne putem dezvolta caractere cu trăsături superioare dar aceste trăsături se află deja înscrise în germen în natura noastră umană.
În interiorul anumitor religii, inclusiv Creștinismul, omul este blamat și desconsiderat și natura umană disprețuită. Suntem catalogați ca fiind oameni păcătoși ca și cum normalitatea ar fi sfințenia și păcatul este o boală specifică omului. Oamenii sunt niște ființe complexe și ceea ce religiile numesc păcat, este o definiție a imposibilei întâlniri dintre o imagine idealizată a omenirii și viața de fiecare zi. Păcatul este o formă de adaptare la realitate, o adaptare de multe ori inadecvată și de aceea corosivă. Ceea ce contează este dreptatea între oameni iar păcatul definit ca atare prin încălcarea tradițiilor religioase nu este un semn al decăderii naturii umane. Natura umană este perfectibilă și de multe ori dezamăgitoare dar nefiind un ideal ci o realitate este absurd să o condamnăm în bloc și să o declarăm decăzută, așa cum fac multe dogme și doctrine religioase.
Condamnarea naturii umane se bazează pe mitul neascultării lui Adam și Eva într-o imaginară Grădină a Edenului. Așa zișii primii părinți ai omenirii sunt personaje de legendă și lucrul acesta se poate dovedi fără tăgadă. Dacă cei doi nu au existat în realitate nici neascultarea lor nu a existat deci natura umană nu este decăzută, este ceea ce trebuie să fie. Natura umană conține în sine potențialul de a genera sfinți și monștrii în același timp. În general ea generează doar oameni echilibrați, nici sfinți și nici monștrii.
Neascultarea oamenilor cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului este un mit. Prin urmare, căderea în păcat a omului este o invenție deci natura umană este așa cum a fost de când există omenirea și evoluția pe care o putem înregistra în gradul de conștiință al oamenilor se datorează progresului civilizației umane. Dumnezeu există dar de multe ori se face confuzia între Realitate și imaginea idealizată a omului care înlocuiește lipsa de cunoștințe despre El.
Oamenii nu sunt decăzuți, din punct de vedere moral, sunt ființe complexe cu o multitudine de păreri și interese. Căderea în neascultare a naturii umane este o minciună cu care religiile încearcă să diminueze valoarea umană. Dovada faptului că natura umană nu este decăzută este tocmai aceea că oamenii au inventat o sumedenie de religii dintre care unele presupun cerințe care vizează o morală superioară. Dacă oamenii ar fi ființe decăzute, în urma presupusului păcat a lui Adam și Eva, atunci cum se face că Budismul, care este o creație umană, are cerințe morale atât de înalte? Creștinismul de asemenea are cerințe morale înalte, unele dintre ele de a dreptul utopice. Oamenii sunt creatori de religii, căci nu pot să fie toate religiile inspirate de Dumnezeu și în același timp să se contrazică între ele. Oamenii au în mod natural aspirația către eternitate și tendința către o morală superioară. În complexitatea uriașă a caracterelor umane există desigur și oameni imorali dar nu înseamnă că aceasta este norma.
Chiar și atunci când se referă la nașterea din nou, mulți o înțeleg doar ca dispoziția către obediență și nu ca fiind o transformare fundamentală a conștiințelor. Eu văd o mare deosebire în a asculta un conducător din convingere, în baza unor valori comune și ascultarea necondiționată bazată pe o încredere oarbă în conducător. În prima variantă, avem dreptul să ne întrebăm dacă conduita conducătorului este în conformitate cu aceste valori sau nu. Dragostea dezinteresată este propovăduită ca valoare supremă a Creștinismului și atunci mă întreb cum se face că Dumnezeu a ucis prin Potop 99,99% din populația globului? Dacă acest lucru este adevărat atunci înseamnă că Dumnezeu nu a respectat principiul dragostei dezinteresate atunci când a săvârșit acest genocid. Dragostea dezinteresată nu ține cont de imperfecțiunile oamenilor ci îi iubește necondiționat. Dacă totul este o poveste, atunci înseamnă că Biblia nu este insuflată de El, deoarece El nu poate să mintă.
Modul meu de a crede, bazat pe valori și nu pe o încredere oarbă, îmi dă dreptul să mă întreb dacă Dumnezeu a respectat și El valorile pe care le propovăduiește Biblia sau dacă le-a încălcat. Dacă Dumnezeu a încălcat valorile, atât de importante pentru mine și în declarații și pentru El, atunci am motive temeinice să îmi pierd încrederea în El. Povestind despre Potop, ca fiind acțiunea lui Dumnezeu, Biblia mă determină să nu mai am încredere în El deoarece moartea atâtor oameni denotă o încălcare a principiului dragostei dezinteresate. Este vorba de o moarte inutilă deoarece după Potop lumea a fost mai rea decât înainte, nu mai bună, deci Potopul a fost un act care oricum nu a produs efecte pozitive. Încrederea mea în Dumnezeu ar fi dispărut de mult dacă nu aș fi convins că multe texte din Biblie nu sunt inspirate de El ci sunt invenții omenești, prezentate sub o formă mitologică.
Mântuirea are valoare numai dacă ne putem păstra discernământul altfel o viață veșnică dobândită cu prețul pierderii libertății de conștiință nu are nici un sens. Bisericile instituționale ne spun că Dumnezeu ne dă posibilitatea să alegem dar ce libertate de alegere este aceasta dacă una dintre cele două opțiune este însoțită de amenințarea cu iadul veșnic? Alegerea sub amenințarea pedepsei nu este o alegere liberă, deci fie Dumnezeu ne dă libertatea de a alege și iadul nu există ca un loc de suferință veșnică, fie El nu ne oferă libertatea de a fi independenți față de El și ne determină prin amenințare să ascultăm de El. Oare Creștinismul ne oferă o alegere morală? Dacă ne luăm după învățăturile Bisericilor instituționale care propovăduiesc existența iadului veșnic, Creștinismul nu ne oferă o alegere morală.
Credința în Dumnezeu care își păstrează dimensiunea morală nu poate fi decât aceea care se bazează pe valori și nu aceea care se bazează pe încredere oarbă. Ce folos să câștigi toată lumea dacă îți pierzi sufletul dar ce folos să îți câștigi sufletul dacă îți pierzi libertatea de conștiință? Credința religioasă are sens numai dacă ține cont de oameni ca ființe dotate cu propria lor conștiință și nu este un lucru pozitiv dacă îl privește pe om ca pe un supus model al unor forțe străine umanității, ca pe o persoană întotdeauna ascultătoare care nu se întreabă niciodată asupra motivațiilor acelor forțe.
Fiind mai mici decât Dumnezeu și pentru că suntem muritori suntem tentați să ne predăm cu totul în fața Lui, dar aceasta nu este o atitudine morală, așa cum încearcă Bisericile instituționale să ne convingă că ar fi. Trebuie să știm cu siguranță în fața cui ne predăm, dacă este o forță pozitivă, una negativă sau dacă este în același timp o forță pozitivă și negativă. Biblia ne descrie un Dumnezeu care este în același timp o Forță pozitivă și una negativă dacă avem în vedere numeroasele acțiuni cu caracter de genocid pe care le prezintă V.T. și de asemenea de existența iadului. Eu nu spun că Dumnezeu a acționat într-un fel sau altul și că din această cauză se face vinovat de ceva. Eu afirm că Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi acționat într-un fel sau altul și dacă ar fi făcut astfel atunci atitudinea Lui ar fi inconsecventă cu principiile Lui, declarate în alte texte biblice. Dumnezeu, așa cum este prezentat de V.T. este o Ființă partizană care pe unii îi iubește și pe alții îi urăște. Dacă Dumnezeu își iubește dușmanii, de ce a omorât atât de mulți dintre ei? Implicarea lui Dumnezeu în istorie de partea unui popor și împotriva altor popoare nu are nimic a face cu o Ființă care iubește în egală măsură pe toți oamenii, pe care ni se spune că El i-ar fi creat. Cum ar putea un Dumnezeu părtinitor să garanteze dreptatea? Este, din nou, ceea ce ne spune Biblia despre Dumnezeu și nu neapărat realitatea. Eu nu îl judec pe Dumnezeu, dar sunt obligat să analizez Biblia dacă este să îi acord vre-un credit. Dacă Biblia este sursa principală a moralei creștine, atunci morala aceasta este fundamentată pe niște povestiri dubioase din punct de vedere moral. Atitudinea unor persoane religioase care afirmă că morala lor este o morală superioară este contrazisă de multe din narațiunile biblice.
Numai o forță negativă poate să accepte ideea de iad ca o pedeapsă veșnică și nu este o atitudine morală subscrierea la un astfel de principiu. Pe ce bază ne închinăm unui Dumnezeu care pedepsește majoritatea omenirii la chinuri veșnice? Poate să fie aceasta o atitudine morală? Dacă atât de mulți oameni trebuie să sufere ca eu să fiu fericit atunci atitudinea mea de a dobândi fericirea în timp ce alții suferă veșnic nu poate să fie una morală. Așa zisa „morală creștină” suferă o dată cu majoritatea omenirii care, conform perceptelor ei, va trebui să se chinuie în iad pentru veșnicie. Cu alte cuvinte, dacă suntem oameni muritori putem să acceptăm lucrul acesta dar nu putem admite ca unii dintre noi să fie chinuiți și o minoritate să fie fericită în baza acestei morale.
Dacă ceea ce facem nu depinde de ceea ce suntem ci doar de o anumită înclinație către o ascultare necondiționată față de Dumnezeu, atunci înseamnă că nu suntem conduși de propriile noastre conștiințe și aceasta nu este o atitudine morală. Dumnezeu are nevoie să ne convingă, nu să își impună voința asupra noastră, pentru a ne arăta că este o Ființă superioară. Credința creștină impusă cu forța sau sub amenințarea iadului nu este mai bună decât oricare altă ideologie.
Încrederea totală în Dumnezeu, manifestată printr-o ascultare necondiționată, este virtutea supremă a V.T. În V.T. ni se spune că ascultarea este mai bună decât jertfele. (1 Samuel 15: 22) Acest text din V.T. are aceeași relevanță și în N.T. cu toate că în cel din urmă numai există jertfe de animale, totuși ascultarea necondiționată de Dumnezeu se păstrează ca principiu.
Saul a gândit cu mintea lui și nu a respectat întocmai poruncile lui Dumnezeu și a fost lepădat de El căci El nu acceptă ca omul să gândească cu mintea sa, când este vorba de poruncile Lui. Ce este omul atunci, dacă singura atitudine acceptabilă este ascultarea oarbă? Ori asculți de Dumnezeu ori arzi în iad, nu există o altă alternativă. Suntem oare doar niște soldați care trebuie să asculte ordinele comandantului fără să le comenteze? Foarte mulți oameni nu subscriu la o astfel de atitudine și de aceea nu agreează o astfel de morală.
O atitudine de ascultate necondiționată care nu este bazată pe o motivație morală nu este o dovadă de moralitate ci este mai degrabă prețul disperării. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu ți-ar cere să ucizi, sau tu crezi că El îți cere acest lucru, într-un război „sfânt” faptul de a ucide o altă persoană este totuși imoral, chiar dacă ar fi comanda Lui. Multe nenorociri s-au întâmplat în numele lui Dumnezeu, fără ca El să le ceară, deoarece cei și cele implicate au crezut că El le cere să acționeze într-un anumit fel. Cu toate acestea, o faptă imorală rămâne la fel de imorală, chiar dacă este săvârșită în numele lui Dumnezeu. Morala creștină trebuie să se bazeze pe valori și nu pe ceea ce ni se spune de către Bisericile instituționale că este voia lui Dumnezeu, căci atunci când nu este așa erorile sunt totdeauna posibile. Ideal, valorile lui Dumnezeu sunt și valorile noastre dar atunci când există divergențe nu ar trebui să fim obligați să renunțăm la valorile în care credem. De aceea, o credință care nu se bazează pe valori și pe convingeri personale în legătură cu aceste valori, deci pe propria conștiință, se poate rătăci ușor în noianul de învățături religioase care învață fiecare tot felul de percepte morale, în numele lui Dumnezeu.
Pentru ca atitudinea noastră să poată să fie considerată o atitudine morală este nevoie ca noi să fim conduși de propriile noastre conștiințe și în acest caz Dumnezeu nu are rolul de a ne conduce direct, ca pe niște mașini teleghidate, ci are misiunea de a ne ajuta să ne formăm conștiințele, dar lucrul acesta nu este posibil fără educație și cultură. Doar cunoașterea Bibliei și încercarea de a repeta literal perceptele ei morale nu ne duc nicăieri dacă mai întâi nu ne dezvoltăm propriile conștiințe, dar această dezvoltare impune și o analiză critică a textelor biblice.
Nu suntem niște roboți care funcționează pe baza unui software format din textele biblice ci suntem ființe care au o conștiință morală capabilă să interpreteze tot ceea ce ni se prezintă, bun sau rău. De exemplu, analizând critic Biblia am toate motivele să cred că cele două povestiri ale creației, cine citește atent textele biblice va vedea că sunt două povestiri nu doar una, sunt doar mitologie și nu realitate. Conștiințele noastre ne obligă să recunoaștem adevărul acolo unde îl identificăm și să respingem orice manipulare chiar dacă ni se propune de către Bisericile instituționale, care s-au învăluit cu o mantie de infailibil.
Nu avem nevoie să ne oblige nimeni să fim umani dacă suntem cu adevărat oameni. Omenia este o trăsătură de caracter care definește omul. Isus (Iisus) a venit pe Pământ ca să ne învețe să ne iubim unii pe alții, ca și cum această dragoste, care face posibilă existența în comun a oamenilor, ar fi fost ceva nou, nemaiauzit. Viața în societate nu este bazată numai pe dragoste dar este fundamentată de asemenea pe educație și pe cultură și dacă prima valoare este amintită în multe demersuri religioase, celelalte două aspecte sunt umbrite de restricțiile dogmatice ale instituțiilor bisericești. Sursele de moralitate stau în primul rând în educație și cultură și dragostea de aproapele este o cerință laică așa cum este și una religioasă. Civilizația și nu fanatismul religios reprezintă modul de a practica dragostea de aproapele în lumea modernă. Școli mai bune, spitale mai bine dotate, locuri de muncă, un trai decent pentru fiecare, respectul pentru drepturile omului și altele sunt forme evidente de dragoste pentru aproapele care nu pot să fie egalate de demagogia unor predici care prezintă dragostea ca pe un ideal religios și care pare foarte greu de atins.
A fi un om moral nu echivalează cu a fi o persoană religioasă. Există numeroși oameni care nu sunt practicanți ai nici unei religii și în ciuda acestui fapt ei și ele au o conduită socială ireproșabilă și înțeleg foarte bine ce înseamnă solidaritatea umană. Mă port frumos cu vecinul meu din obligație, pentru că așa îmi cere învățătura mea religioasă, sau pentru că sunt convins că aceasta este conduita normală între vecini, indiferent de crezul religios al fiecăruia? Cel mai important este motivul pentru care fac ceea ce fac. Care este convingerea personală în baza căreia acționez sau care este filozofia de viață care mă animă? O învățătură religioasă devenită convingere personală poate să mă determine să mă comport civilizat cu aproapele meu dar învățătura religioasă este numai un factor exterior, ceea ce contează este convingerea mea proprie că aceasta este calea de urmat.
Pentru a ne forma convingeri sănătoase privitoare la lumea în care trăim avem nevoie de cunoaștere. Religia poate să fie folositoare dar poate și să dăuneze dacă mă face să fiu intolerant și disprețuitor cu cei și cu cele care nu cred la fel ca și mine. Spiritul de sectă mă împiedică să văd pe semenii mei ca pe niște oameni care au nevoie de înțelegere și mă determină câteodată să îi judec prin prisma propriilor mele convingeri religioase care pot să fie mai mult sau mai puțin greșite. Între mine și semenii mei intervine un element străin față de bagajul uman comun, față de umanitatea care este în noi, un element transcendent în numele căruia sunt tentat să îi judec pe cei din jurul meu, ba chiar aș putea să mă degrevez de răspunderea mea umană față de aproapele meu și să plasez această greutate pe umerii lui Dumnezeu, care urmează să se ocupe El, în locul meu, de cei sau cele care sunt în nevoie.
Cei care susțin că fără credință în Dumnezeu nu poți să fi un om moral se înșeală și ar face mai bine să se uite în urmă, la istoria Creștinismului. Nenumăratele exemple de intoleranță religioasă ne arată că a fi o persoană credincioasă nu garantează faptul de a fi o persoană morală. În numele credințelor religioase s-au făcut numeroase atrocități și unii dintre cei care le-au săvârșit au avut convingerea că le-au îndeplinit pentru a face un serviciu lui Dumnezeu. Morala umanistă a fost întotdeauna criticată și pusă în umbră de o așa zisă „morală superioară” de origine divină. Numai că morala „de origine divină” este foarte puțin înțeleasă. Isus (Iisus) i-a învățat pe oameni să nu reacționeze la rău cu rău ci doar să se roage dar nici o societate din lumea noastră nu poate exista pe această bază. Isus (Iisus) i-a învățat de asemenea pe oameni să nu se îngrijoreze de ziua de mâine căci nici crinii nu fac acest lucru, dar între crini și oameni există o uriașă diferență. Oamenii trebuie să muncească pentru a exista, crinii nu trebuie să muncească.
Umanitatea noastră nu ar fi putut niciodată exista dacă omenirea nu ar fi luptat cu răul, folosind mijloace adecvate. Faptul de a întoarce și obrazul celălalt nu reprezintă întotdeauna o soluție morală, de cele mai multe ori reprezintă doar o invitație la extinderea răului. Între a fi o persoană pașnică și a fi gata să lupți cu răul, cu orice mijloace, este o deosebire. Poți să fi o persoană pașnică dar există momente când lupta cu răul cere mijloace extreme. O morală creștină în care oamenii nu mai luptă cu răul este de fapt imorală deoarece duce la dizolvarea societății. Niciodată, nici o societate din lume nu s-a condus după învățăturile morale ale lui Isus (Iisus) și dacă ar fi făcut-o nu ar mai fi existat. De fapt, morala care te îndeamnă să întorci și obrazul celălalt dar îți cere să îți cumperi o sabie, ambele cerințe se regăsesc în N.T. și sunt prezentate ca fiind învățăturile lui Isus (Iisus), este o morală ambiguă.
De ce nu ești gata să îți ajuți semenul decât dacă îți cere Dumnezeu să o faci? Oare fondul nostru uman comun nu înseamnă nimic? Învățăturile lui Isus (Iisus) nu aduc nimic nou, poate doar cu excepția dragostei față de dușmani, dar în V.T. nu ne este prezentat Dumnezeu ca o Persoană care își iubește dușmanii. În rest, omenia trebuie să fie o caracteristică a fiecărei ființe umane. Societățile din trecut, animate de multe ori de motivații religioase, au cultivat lipsa de omenie pentru a supune oamenii unei autorități politice și religioase. Morala creștină, care era propovăduită de la amvoane, era contrazisă de practicile autorităților religioase, care nu profesau mila ci intoleranța.
Contrar a ceea ce se spune, societatea europeană nu s-a clădit pe morala creștină ci pe lupta împotriva intoleranței și ipocriziei religioase. Marile valori ale societății occidentale se bazează pe cuceririle oamenilor care au luptat cu obscurantismul religios. Renașterea și Iluminismul i-au făcut pe oameni mai buni și i-au scăpat de rugurile care se întindeau în multe zone ale Europei. Prin urmare, sursa moralei nu a fost în primul rând religia ci rațiunea umană în lupta ei cu fanatismul religios.
Dumnezeu nu poate să îți comande să iubești, El poate doar să îți confirme că dragostea nu este o slăbiciune ci este o putere. Dragostea însă este sădită din naștere în fiecare dintre noi și este ceea ce duce lumea înainte. Dragostea este folosită ca temă fundamentală de fiecare religie, împreună cu teama naturală de moarte. Religiile au speculat dintotdeauna teama de necunoscut și sentimentele omenești. În același timp și ateii iubesc și chiar Isus (Iisus) recunoaște acest lucru. (Matei 5; 47) Nu trebuie să fi o persoană credincioasă pentru ca să poți să iubești.
În același timp, învățătura de a îți iubi dușmani este o utopie atâta vreme cât nimeni nu își iubește dușmanii cu adevărat și nici nu ar avea motive să o facă, altele decât o normă religioasă neclară. Ce înseamnă să îți iubești dușmanii? Oară înseamnă să capitulezi în fața lor sau să duci o luptă dreaptă pentru adevăr? Metodele pașnice pot câteodată să dea rezultate, dar nu totdeauna, deci morala creștină, care ne cere să ne iubim dușmanii nu are o aplicabilitate generală, deci nu poate fi considerată universal valabilă. În prima fază a ascensiunii lui Hitler țările vestice i-au întors obrazul și i-au permis să își agreseze vecinii. A fost o extraordinară greșeală. Răul trebuie oprit de la primele începuturi și istoria a dovedit acest lucru. Întoarcerea obrazului și iubirea dușmanilor este o învățătură care nu are nici un sens nici în politica internațională dar nici în cadrul de organizare al unei societăți.
Cei mai mulți credincioși și cele mai multe credincioase înțeleg morala creștină ca fiind respectarea unui set de reguli și ținerea unor tradiții religioase. În același timp, societățile sunt guvernate de legi care au înscrise în ele toate normele care permit supraviețuirea unei societăți. Este adevărat că legislația unei țări nu ne poate spune ce să simțim în legătură cu anumite situații și cu privire la semenii noștri. Cultivarea simțămintelor este mai degrabă o problemă de conștiință a fiecărui individ și religia încearcă și ea să educe sentimentele oamenilor. Problema este că de multe ori modul cum se încearcă cultivarea și chiar manipularea sentimentelor de către religie este unul neadecvat. Sentimentele se clădesc la fel ca orice construcție, bazate pe fapte și nu doar pe vorbe goale sau pe declarații de intenții. Oamenilor li se spune să își iubească aproapele dar nu li se arată practic ce înseamnă acest lucru. Dragostea nu este o lecție care poate să fie învățată doar teoretic, este nevoie de lecții practice care lipsesc din ce în ce mai mult din cadrul religios. Pe de altă parte, sunt mulți eroi, persoane care practică Creștinismul, fără să fie Creștini practicanți. În situații critice, oameni care nu au profesat niciodată religia creștină și-au dat viața pentru a își salva aproapele. Isus (Iisus) a spus că nu este dragoste mai mare decât să își dea cineva viața pentru prietenii săi. (Ioan 15; 13.) Sacrificiul suprem, spre binele altora, este forma supremă de practică a religiei creștine și lucrul acesta se întâmplă de multe ori în afara cadrului religios, deci oamenii pot să fie ființe morale fără să fie persoane religioase.
Trebuie încurajată morala laică și nu trebuie plasată orice discuție despre morală pe tărâm religios. Morala nu trebuie să fie un fel de „ obiect de lux” pe care și-l pot permite numai sfinții. Din nefericire o astfel de concepție este încurajată de unele Biserici instituționale. Morala ne definește din punct de vedere uman și consider că fiecare om ar trebui să stabilească ce fel de om dorește să fie, bazându-se pe ceea ce are societatea mai bun de oferit.