Ei susţin că darurile şi roadele Duhului Sfânt sunt un element al trecutului şi că cei care cred în zilele noastre în Dumnezeu nu pot benefica şi manifesta această putere a lui Dumnezeu, la fel ca şi în vremurile N.T., adică, în mod individual, direct de către fiecare credincios în parte. În felul acesta Adventiştii răstignesc a doua oară pe Isus (Iisus), de data aceasta, în mod spiritual, adică ei răstignesc Duhul lui Cristos.
Ei fac o confuzie gravă şi anume între a avea Duhul Sfânt în mod individual, de către fiecare credincios născut din nou, în parte şi a cunoaşte şi a studia mesajele unei persoane, pe care ei o consideră profetesă şi anume Elen G. White. Nu este acelaşi lucru, căci a beneficia indirect de lucrarea Duhului Sfânt şi a avea parte direct de ea, sunt două lucruri total diferite. Este ca şi cum ai primi o informaţie prin intermediar, din auzite sau a o primi direct de la sursă. În Apocalipsa lui Ioan cap. 12 cu vers. 17 ni se spune că adevăraţii credincioşi sunt aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus (Iisus) (IIsus (Iisus)) Cristos. Pe de altă parte, în Apocalipsa lui Ioan la cap. 19, cu vers. 10 ni se spune că mărturia lui Isus (Iisus) este Duhul prorociei. Prin urmare, mărturia lui Cristos nu este prorocia sau profeţia scrisă, adică scrierile lui Elen G. White, pentru cine le recunoaşte ca profetice, ci este însuşi Duhul prorociei, adică chiar sursa oricărei prorocii adevărate, cu alte cuvinte prezenţa Duhului Sfânt, în interiorul persoanei fiecărui credincios născut din nou. Cine sunt aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu? Toate poruncile lui Dumnezeu sunt cuprinse într-una singură şi anume iubirea de natură divină sau o dragoste ca aceea a lui Dumnezeu. (Matei 22; 36-40; Ioan 13; 34-35) Cei cu adevăraţi credincioşi sunt aceia care iubesc ca şi Cristos şi care manifestă, în mod personal, darurile şi bineînţeles şi roadele Duhului Sfânt, adică prezenţa Sa în persoana lor. Aşa cum soarele nu poate da lumină fără căldură nici acela sau aceea care beneficiază de prezenţa Duhului Sfânt nu poate avea darurile Sale, fără să aibă roadele Sale.
Adventiştii îi acuză pe ceilalţi Creştini de aceleaşi lucruri de care şi Evreii V.T. l-au acuzat pe Isus (Iisus). Ei îi acuză pe credincioşii, aparţinând de alte denominaţiuni creştine decât cea Adventistă de ziua a 7 a, de faptul că ei au ‚dezlegat’ şi chiar ‚desfiinţat’ Sabatul zilei a şaptea şi prin urmare că ţin ca şi zi de odihnă duminica în locul sâmbetei. La fel era acuzat şi Isus (Iisus) de către Evrei din V.T. şi anume că a dezlegat sabatul zilei a şaptea. Deoarece Isus (Iisus) nu respecta Sabatul, aşa cum îl înţelegeau Evreii, aceştia căutau să îl omoare pe El. Unii dintre Adventişti susţin că totuşi Isus (Iisus) păstra sabatul, pentru că El mergea şi îi învăţa pe oameni în Sinagogi, în zilele de sabat. Numai că Isus (Iisus) îi învăţa pe oameni, Calea lui Dumnezeu, în toate zilele şi nu numai în zilele de sabat şi că El făcea aceleaşi lucruri în zilele de sabat, pe care le făcea şi în celelalte zile ale săptămânii, adică îi vindeca pe bolnavi şi propovăduia evanghelia Împărăţiei Cerurilor.
„Din pricina aceasta, Iudeii au început să urmărească pe Isus (Iisus) şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.”( Ioan 5; 16)
Pentru că nu ţinea sabatul şi pentru că se considera a fi Fiul lui Dumnezeu, Isus (Iisus) a fost răstignit de Evrei. De fapt şi cea de-a doua acuzaţie nu este cu totul străină Adventiştilor de ziua a 7 a, deoarece şi ei sunt suspicioşi în legătură cu prezenţa Duhului Sfânt, în persoana celor credincioşi, condiţia ca aceştia să devină fii şi fiicele lui Dumnezeu. Adventiştii de ziua a 7 a nu îi acordă lui Isus (Iisus), atenţia pe care o merită ca şi Fiu a lui Dumnezeu, cu toate că în teorie ei nu neagă acest lucru. În practică însă ei se concentrează asupra literei Legii, în mod special a Legii morale şi nu asupra Persoanei lui Isus (Iisus), care este împlinirea Legii.
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.”(Matei 5; 17)
Ce înseamnă împlinirea Legii? Înseamnă pur şi simplu aducerea ei la realizarea scopului final pentru care a fost dată, adică încetarea importanţei literei, ca fiind doar un îndrumător către Cristos, şi manifestarea spiritului Legii, care este prezenţa lui Cristos în om. Sabatul V.T. este un simbol, Cristos este împlinirea, realitatea simbolizată. Creştinismul este o spiritualizare a literalismului evreiesc, este ridicarea mesajului lui Dumnezeu de la litera care omoară la Spiritul care dă viaţă. Şi cu adevărat, chiar faptic, litera V.T. a dus la răstignirea lui Isus (Iisus), care a contestat autoritatea preoţilor şi a oricăror conducători religioşi, deci a fost împotriva autorităţii, alteia decât a lui Dumnezeu, în probleme spirituale. Evreii ţineau litera Legii morale şi nu spiritul ei, adică îndeplineau de formă regulile lui Dumnezeu, fără să înţeleagă în profunzime rostul acestor reguli, esenţa lor spirituală. Acelaşi lucru îl fac şi mulţi Creştini în zilele noastre. Ei au formă exterioară de evlavie, respectă nişte reguli ca pe ceva impus, dar nu văd clar sensul pozitiv, spiritual, al acestor reguli. Mulţi Creştini consideră regulile lui Dumnezeu ca pe o povară, ca pe o restricţie căci ei au litera dar nu şi spiritul lor. În fond toate regulile, absolut toate regulile Creştinismului, se reduc la una singură şi anume să iubim ca şi Isus (Iisus) şi în felul acesta să ajungem la înălţimea plinătăţii staturii Lui. Iubirea lui Isus (Iisus) nu este una banală, este una greu de înţeles, care se sacrifică, care se lasă pe sine, lasă interesele proprii, pe un plan secundar. Ce se întâmplă cu eticheta şi formalismul? Iubirea îi spune tot ceea ce trebuie să facă sau să nu facă, celui care iubeşte cu adevărat.
Acelaşi lucru îl propovăduiesc şi eu, nu există nici o autoritate obligatorie, în probleme spirituale, decât Dumnezeu şi desigur Fiul Său Isus (Iisus). Orice organizaţie religioasă, orice instituţie bisericească, care se pretinde a fi infailibilă, în probleme de doctrine şi dogme creştine, aşa cum sunt de exemplu Adventiştii de ziua a 7 a, nu are nici o legitimitate, întrucât Isus (Iisus) a respins o astfel de autoritate. Adventiştii sunt la fel ca şi instituţia Bisericească Romano Catolică şi la fel ca şi Papa de la Roma, prin aceea că ei consideră învăţăturile lui Elen G. White ca fiind infailibile, o persoană pe care ei o consideră a fi profetesa lor, singura profetesă a lumii, după Isus (Iisus). Genul acesta de învăţătură se regăseşte şi la Mormoni, care îl consideră pe şeful cultului lor ca fiind profet. Dacă un om, Elen G. White, este considerată a fi infailibilă, adică că nu poate greşi, de către Adventiştii de ziua a 7 a, de ce mai critică ei Papalitatea, pentru acelaşi motiv, adică pretenţia instituţiei bisericeşti Romano Catolică, care consideră că Papa nu poate greşi, în dogmele sale. De fapt, din acest punct de vedere Adventiştii şi Papalitatea sunt la fel şi unii şi alţii consideră că nu pot greşi, dar, după părerea mea şi unii şi alţii pot greşi, deoarece pe pământ cunoaştem doar în parte lucrurile privitoare le Dumnezeu. (1 Corinteni 13; 9) Doctrina infailibilităţii, a Papei sau a lui Elen G. White, nu corespunde textelor N.T.
Adventiştii susţin de asemenea că împăratul roman Constantin a schimbat ziua de odihnă din sâmbătă în duminică, numai că acesta este cel mai puţin important aspect negativ, în legătură cu evoluţia Creştinismului, care se poate reproşa lui Constantin. Ce a făcut acest împărat, mult mai grav de cât că a schimbat ziua de odihnă este faptul că a transformat învăţătura spirituală a lui Isus (Iisus) într-o ideologie politică, cu care să stăpânească masele de oameni în Imperiul Roman. Isus (Iisus) s-a adresat spiritelor noastre şi a spus că nimeni nu poate veni la Dumnezeu din capul său, că cei chemaţi sunt apelaţi de Dumnezeu şi că între ei şi El există o relaţie personală, ca între Tată şi copilul Său. Acest lucru însă a fost modificat de către Constantin, cu ajutorul sinodului de la Nicea din 325 d.H şi a celor următoare şi Creştinismul a devenit religia obligatorie în Imperiul Roman. Dacă nu erau Creştini, cetăţenii din imperiu nu puteau ocupa anumite funcţii şi erau foarte rău priviţi şi de aceea au ajuns să se convertească din oportunism, deci nu totdeauna din convingere. Astfel marea masă de Creştini nu era interesată de evoluţia spiritualităţii creştine, ci de propriile lor interese şi de propria lor bună stare.
Ziua de odihnă, prin venirea lui Isus (Iisus), a fost spiritualizată, adică ea nu mai trebuia ţinută sâmbăta sau duminica, ci ziua noastră de odihnă este prezenţa zilnică a lui Isus (Iisus) în viaţa noastră şi prezenţa noastră în El. Cine este „în Isus (Iisus),” a intrat în odihna pentru care sabatul a fost doar un simplu ghid. El este odihna noastră şi noi intrăm în această odihnă atunci când îl primim pe El în viaţa noastră. Adventiştii nu pricep că toate învăţăturile N.T. sunt doar o prefigurare a venirii lui Isus (Iisus), că ele sunt „umbra lucrurilor viitoare” şi aşa este şi sabatul zilei a şaptea, adică ţinerea sâmbetei. De exemplu, Evreii ţineau Paştele omorând un miel pe care apoi îl mâncau, în condiţiile prevăzute de legea evreiască. În zilele noastre nu mai este nevoie să omorâm nici un miel de paşte, a rămas doar o tradiţie, pentru că noi avem acum realitatea simbolizată, nu doar simbolul. Acest miel îl reprezenta pe Isus (Iisus), care a fost omorât de Evrei, în perioada Paştelui. Nu doar Legea ceremonială, dar şi Legea morală sunt doar o prefigurare care trimit la Persoana lui Cristos. La fel este şi cu ziua sabatului zilei a şaptea, parte din Legea morală. Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea, de toată lucrarea mâinilor Lui. Adevărata odihnă, pentru cei credincioşi ne este dată de Dumnezeu în Isus (Iisus) şi cel care este în relaţie personală cu Isus (Iisus) are aceasta odihnă, care a fost doar simbolizată da sabatul evreiesc. Dacă sabatul ar fi putut să dea odihnă spirituală Evreilor, aceştia nu ar fi fost atât de răzvrătiţi şi nu l-ar fi răstignit pe Isus (Iisus), adică pe Dumnezeu, în ziua de sabat. Isus (Iisus) este Domnul sabatului, este deasupra sabatului, El este adevăratul sabat.
„Sau n-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul. Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: <<Milă voiesc, iar nu jertfe,>> n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi. Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.”(Matei 12; 5-8)
Isus (Iisus) este sabatul şi nu ţinerea unei zile de odihnă, aşa cum de altfel precizează şi Pavel.
„Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; şi aduce şi el mulţămiri lui Dumnezeu.”(Romani 14; 6-7)
Ce ne spune de fapt textul de mai sus? Ne spune că faptul de a crede şi de a fi în relaţie personală cu Isus (Iisus) este mult mai important decât diferitele aspecte de doctrină, diferitele păreri personale, pe care o persoană sau alta, o pot avea în legătură cu anumite aspecte ale credinţei creştine. În fond ceea ce facem, facem pentru Isus (Iisus), fiecare cum consideră că este mai bine, cu sinceritate, adică dacă mâncăm sau nu mâncăm un anumit lucru este o problemă legată de credinţa noastră, pe care noi ne-o punem tocmai pentru că suntem credincioşi şi prin care se vede credinţa noastră şi grija noastră de a fi pe placul lui Dumnezeu. De ce nu tranşează clar Pavel lucrurile şi nu ne spune nicăieri că se cuvine să ţinem sabatul zilei a 7 a? El nu putea spune aşa ceva dacă nu credea aşa ceva şi în mai toate epistolele sale el s-a ridicat împotriva tendinţelor iudaizante, care urmăreau să înghită noua credinţă. Pavel nu ne spune că ar trebui ţinută ziua de odihnă duminica, în loc de sâmbăta, ci ne informează că ţinerea unei zile este la latitudinea celui care crede. După Pavel şi până la Constantin mulţi au continuat să ţină sâmbăta, în baza tradiţiilor ebraice, dar nu pentru că aşa a învăţat Pavel Bisericile, ci mai degrabă, ne înţelegând ceea ce spunea el. Introducerea obligatorie a ţinerii duminicii, de către împăratul Constantin, este un semn al impunerii autorităţii în probleme de credinţă şi doar în acest mod poate fi considerată un simptom al semnului fiarei, care semn este tocmai această autoritate impusă, în probleme spirituale. Eu nu sunt împotriva autorităţii liber acceptată, bazată pe competenţă, eu sunt împotriva oricărei autorităţi impuse şi care devine instituţională. Dacă mie îmi place un anumit om al credinţei pot accepta unele din părerile sale pentru că le cred valabile şi voi încerca să le analizez critic. Dacă în urma analizei critice acele păreri încă stau în picioare le voi asimila, dar nu mecanic, le voi îmbogăţii cu propriul meu aport. Doctrinele bisericilor instituţionale nu ne permit acest lucru, ele sunt fixe şi rigide şi de aceea periculoase, întrucât ucid evoluţia spirituală personală.
Iată cum privea Pavel ziua de odihnă:
„Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: <<Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui. >> Şi aici este zis iarăşi: <<Nu vor intra în odihna Mea!>> Deci, fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta şi pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor, El hotărăşte din nou o zi: <<Astăzi,>> - zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a mai spus mai sus: <<Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!>> Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi. Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.”(Evrei 4; 4-10)
Sabatul V.T. nu era şi nu putea să dea odihna adevărată. Rămâne deci o zi ca cea de sabat, în care fiecare intră în odihna sa. Dacă este o zi „ca cea de sabat,” înseamnă că nu este ziua de sabat, căci altfel Pavel s-ar fi exprimat în acest mod. Ar fi spus că rămâne ziua de sabat, ca fiecare să intre în odihna sa şi nu o zi asemănătoare cu cea de sabat. O zi ca cea de sabat este o zi asemănătoare, adică simbolizată de sabat sau la care face trimitere sabatul, şi este ziua în care Isus (Iisus) începe să locuiască în noi. Adventiştii însă se cred deasupra lui Isus (Iisus) şi îl contrazic flagrant pe El. Dacă El, în contextul în care ucenicii săi nu se spălau pe mâini, spălat ritualic, a dat o „învăţătură de principiu,” totuşi Adventiştii se cred mai speciali decât Isus (Iisus) şi contrazic această învăţătură. (Marcu 7; 18-20) Adventiştii susţin că nu îi este îngăduit unui Creştin să mănânce carne de porc, sau alte animale necurate şi nu ţin cont de învăţătura lui Isus (Iisus), îndepărtând, prin regulile lor, preluate din V.T., pe oamenii care doresc să se apropie mai mult de Dumnezeu. Adventiştii preiau învăţăturile Bibliei literal, adică în slovă şi, aşa cum am arătat, resping învăţătura spirituala a lui Isus (Iisus), deoarece resping manifestarea Duhului Sfânt în fiinţele lor şi deci înţelegerea şi cunoaşterea spirituală a învăţăturilor lui Isus (Iisus). Atunci când îl răstignesc pe Isus (Iisus) Adventiştii omoară de asemenea posibilitatea înţelegerii Creştinismului, în mod spiritual. Iată ce ne spune Pavel în Romani cap. 2, 28 şi 29:
"28. Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne.
29. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu." (Romani cap. 2, 28 şi 29)
Adventiştii de asemenea, interpretează Apocalipsa lui Ioan în mod forţat. Ei susţin, în rezumat, că închinarea la ‚fiară’ înseamnă ţinerea duminicii şi că ţinerea sâmbetei este adevărata închinare către Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai cine ţine sâmbăta, ca şi zi de odihnă, are şansa mântuirii. Toţi Creştinii, chiar şi cei care au trăit înainte înfiinţări cultului Adventist sunt în pericol de a nu fi salvaţi, dacă nu au ţinut sabatul zilei a şaptea. Aceasta este o aroganţă fără egal prin aceea că ei susţin că cei care ţin ziua a şaptea şi numai ei pot să fie mântuiţi, iar toţi ceilalţi vor fi pierduţi. Adevărata închinare este în Duh şi adevăr, dar cum se închină Adventiştii în Duh, dacă ei neagă lucrările Duhului Sfânt, în zilele noastre? Îmi pun următoarea întrebare: „Cum se face că Evreii, care ţineau cu atâta stricteţe sabatul zilei a şaptea au fost totuşi de atâtea ori îndepărtaţi de Dumnezeu, l-au răstignit pe El şi doar o mică minoritate va fi mântuită, până la sfârşit. Răspunsul meu este acela că, fără înţelegerea spirituală a Creştinismului, fără prezenţa Duhului Sfânt, în fiinţele fiecăruia dintre noi, nu putem să fim mântuiţi. Putem să ţinem orice lege, dar important nu este doar ceea ce facem sau nu, ci este şi ceea ce suntem. Dacă nu iubim ca şi Isus (Iisus), sacrificându-ne pe noi înşine, pentru ceilalţi, fără folos îndeplinim orice acte ritualice sau ţinem orice zile. Ritualurile religioase, ţinerea sabatului în ziua de sâmbătă, nu i-a salvat pe cei mai mulţi Evrei şi nu ne salvează nici pe noi. Trebuie să fim născuţi din Duh, fiecare în parte, pentru a vedea şi pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. (Ioan 3; 3-6) Cred cu convingere că nu trebuie să ţinem nici o zi şi că o dată intraţi în odihna, care este Isus (Iisus) pentru noi, ţinem adevăratul sabat şi nu doar simbolul sabatului, pe care l-au ţinut Evreii, dar nu l-au înţeles. Ei nu au înţeles adevăratul sabat, tocmai pentru că încă nu se pogorâse Duhul Sfânt pe pământ şi fără ghidajul Său este imposibil să îl înţelegem pe Dumnezeu. Lucrurile duhovniceşti, despre împărăţia lui Dumnezeu, pot fi înţelese numai cu înţelepciune duhovnicească, care vine direct de la Dumnezeu. (1 Corinteni 2; 14)
Fiara însă este tocmai faptul de a te folosi de numele lui Dumnezeu pentru a îi face pe alţii să creadă ce vrea o instituţie bisericească sau alta ca ei să creadă şi pentru a îi transforma în adepţii lor. Aşa a făcut instituţia bisericească Romano Catolică şi acelaşi lucru îl face şi instituţia bisericească Adventistă. Cei din urmă încearcă să îi convingă pe oameni să devină membrii ai cultului lor, dar se întâmplă ca aceştia să constate, după ce au făcut acest pas, că sunt în mijlocul unei comunităţi reci, care doar vorbeşte câteodată de dragoste, dar nu o şi practică şi că în interiorul acestei comunităţi nu se manifestă viaţa spirituală a lui Isus (Iisus), prin prezenţa şi puterea Duhului Sfânt. La Adventişti se vorbeşte despre Isus (Iisus), la rând cu orice alt subiect din Biblie, El nu este centru vieţii de credinţă. Centrul vieţii de credinţă, pentru Adventişti este ţinerea sabatului în ziua de sâmbătă. Câteodată se vorbeşte despre Isus (Iisus), dar nu de la Isus (Iisus). Cine se rătăceşte printre Adventişti riscă să fie dezamăgit deoarece nu simte puterea lui Dumnezeu şi minunile sale, nu trăieşte o relaţie vie cu Isus (Iisus), ci doar aude vorbindu-se despre El. Orice Creştin are şansa de a fi mântuit, indiferent de confesiunea creştină de care aparţine, dacă este cunoscut de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii şi scris în cartea vieţii, dacă are o relaţie personală cu Dumnezeu, dacă este născut din nou şi dacă deci îşi bazează credinţa pe o dovadă de putere din partea lui Dumnezeu. Nu suntem doar membrii a unei instituţii bisericeşti suntem, mai ales şi în primul rând, individualităţi şi de aceea Dumnezeu ne vorbeşte la fiecare în parte, prin Duhul Sfânt. Dacă Dumnezeu încă nu ne-a vorbit personal avem o problemă, la care trebuie să căutăm imediat răspunsul. Adventiştii însă ne derutează şi ne îndepărtează de Dumnezeu spunându-ne că dacă ţinem sabatul în ziua de sâmbătă, totul este în regulă.
Toţi vom trebui să refuzăm închinarea la ‚fiară’ şi semnul ei este obligaţia de a ne înregimenta de a face parte dintr-o confesiune creştină sau alta, dintr-o instituţie bisericească sau alta şi de a crede ce vor alţii ca noi să credem. „Semnul fiarei 666” este scrierea numelui nostru sau menţinerea lui, în alt registru decât cel din ceruri, adică în registrul unei instituţii bisericeşti şi nu doar în cartea vieţii din ceruri, atunci când persecuţia politico-religioasă, prevăzută în cartea Apocalipsa lui Ioan, sa va porni. În felul acesta, noi ne închinăm şi recunoaştem autoritatea ‚fiarei,’ adică a oamenilor, în locul autorităţii lui Dumnezeu. Cei care au numele scris în cartea vieţii, nu vor putea avea numele înscris şi în registrul vreunei organizaţii religioase, căci aceasta ar însemna să ne închinăm la doi stăpâni. Va trebui să cerem ca numele nostru să fie radiat din registrele Bisericilor instituţionale. Chiar dacă formal Bisericile instituţionale ne vor păstra numele acolo, noi însă va trebui să ieşim din ‚Babilon,’ aşa cum ne cere cartea Apocalipsa lui Ioan în cap. 18; 4. O ieşire personală echivalează cu ştergerea numelui nostru din registrul acelor instituţii. Aici nu este vorba de ţinerea vreunei zile de odihnă, ci de a ne baza credinţa direct pe Isus (Iisus) şi nu pe doctrinele şi dogmele vreunei instituţii bisericeşti. Dacă cei credincioşi sunt convinşi că ei nu trebuie să ţină nici o zi de odihnă, că acesta este un simbol, conţinut în V.T., a cărui împlinire se găseşte în relaţia cu Isus (Iisus) şi totuşi ei vor fi obligaţi să ţină fie sâmbăta fie duminica, ca şi zi de odihnă, acesta este un semn al ‚fiarei,’ deoarece aceasta însemnă impunerea unei doctrine sau dogme, asupra conştiinţelor individuale.
Dacă în locul portretului lui Becali, sau a altor ctitori, oamenii se vor închina Adventiştii de ziua a 7 a şi Isus (Iisus)ste ‚fiara,’ aceea este închinare la ‚fiară.’ În fond ‚fiara’ este o renaştere a Imperiului Roman, o putere politico-religioasă, care va găsi mijloacele de a intra în vieţile noastre cu forţa şi de a ne facem să ne închinăm ei. Singurul antidot este o credinţă personală puternică, care nu se bazează doar pe ceea ce ne învaţă instituţiile bisericeşti de care aparţinem, ci se bazează, în primul rând, pe relaţia personală cu Isus (Iisus). Trebuie să credem şi să facem numai ce ne arată El personal, că trebuie să credem şi să facem. Trebuie să fim tot timpul în legătură cu Isus (Iisus), prin Duhul Sfânt şi El ne va apăra de ‚fiară,’ salvându-ne spiritele. ‚Fiara’ va avea o mare putere şi influenţă şi mulţi credincioşi autentici vor trebui să moară, dar ceea ce contează este să înţelegem învăţătura Lui, în mod spiritual şi nu doar dogmatic. Cei care vor fi privaţi de prezenţa vie a Duhului Sfânt în vieţile lor vor fi cei mai vulnerabili şi Adventiştii cu doctrinele şi dogmele lor tocmai lucrul acesta îl fac. Adventiştii au construit o doctrină sofisticată, care însă ocoleşte învăţăturile N.T. şi din acest motiv ar fi bine să cercetăm foarte atent cum stau lucrurile, înainte da a le asculta îndemnurile. Vă invit să urmăriţi pe youtube video „semnul fiarei 666”