Din perspectiva lui Dumnezeu, ceea ce contează nu este corectitudinea doctrinelor pe care le urmăm, ci curățenia inimilor noastre. Dumnezeu știe că noi cunoaștem în parte și că suntem departe de a putea să cuprindem, cu mintea noastră, nemărginirea Lui. El știe că noi greșim în înțelegerea Persoanei Lui, prin aceea că termenul de comparație folosit de noi, este unul cu totul nepotrivit. Dumnezeu nu este om și nici nu este la fel ca omul, El este Duh și noi nu știm exact ce însemnă a fi Duh, în legătură cu El.

"24 Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr." (Ioan 4; 24)

Omul nu este un termen de comparație potrivit pentru Dumnezeu, este unul care deformează imaginea noastră despre El. Orice doctrine urmăm, oricum sunt greșite prin aceea că ele sunt doar o explicație parțială, a lui Dumnezeu, o înțelegere relativă și limitată, o deformare a Realității Supreme, o analogie imposibilă, care folosește un termen de comparație incomparabil cu ceea ce încearcă să desemneze. Ne amăgim crezând că o doctrină este mai ”bună” ca alta și nici nu poate fi vorba despre așa ceva. Eu încerc să prezint situația Creștinismului prin prisma diversității lui doctrinale, care conferă fiecărei persoane șansa mântuirii, indiferent de confesiunea creștină de care aparține. Neo-protestanții care cred că Ortodocșii nu pot fi mântuiți, din cauza doctrinelor în care cred se înșeală amarnic și de asemenea Ortodocșii care cred că Neo-protestanții sunt împiedicați de doctrinele lor să fie mântuiți sunt departe de înțelegerea a ceea ce înseamnă mântuirea. Intoleranța religioasă este sădită și cultivată atent de către instituțiile bisericești, care vor să se asigure de monopolul lor asupra membrilor Bisericilor lor instituționale. Fiecare Biserică instituțională are nevoie de cât mai mulți membrii, pentru întărirea reprezentativității lor și fiecare se zbate să atragă oamenii, făcând tot posibilul să îi convingă că doctrinele lor sunt cele ”corecte” și că doctrinele celorlalte confesiuni creștine sunt ”greșite.” Fără o doctrină o confesiune creștină nu poate să existe și doctrina este coloana vertebrală a oricărei organizații bisericești. Dar doctrinele trebuie să se diferențieze între ele, altfel cum s-ar deosebi o instituție bisericească de altă instituție bisericească? Am observat că deja s-au făcut nenumărate combinații cu textele biblice în așa fel încât să se construiască noi ”modele”  de doctrine și confesiuni creștine. Am observat de asemenea că toate aceste doctrine sunt construcții artificiale care se străduiesc să pună împreună diferite texte prin ajustarea înțelesului unora și prin a lăsa pur și simplu deoparte pe altele. Lumea doctrinelor creștine este extraordinară și de o bogăție incredibilă. Aceeași Biblie a generat păreri foarte diferite despre Dumnezeu, consfințite la diverse întruniri bisericești, pe bază de vot democratic și legitimate prin hotărârea Conciliilor Bisericilor instituționale, a Sinoadelor sau a diverse  conferințe religioase. Dacă nu ești într-o echipă sau alta nu ești nicăieri în zona Creștinismului, cel puțin așa vor să ne facă să credem Bisericile instituționale.

Ei bine, eu nu sunt în nici o echipă și nu țin cu nici o doctrină creștină anume și le cenzurez pe toate, în mod critic, în așa fel încât să pot ajunge la propriile mele concluzii, la credința personală, despre care Isus (Iisus) a spus că ne va mântui. El a repetat mereu: ”Credința ta te-a mântuit.”

"48 Isus i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace." (Luca 8; 48)

Nu ne mântuiește credința nici unei confesiuni creștine, ci ne mântuiește credința noastră proprie. Între credința noastră proprie și credința diferitelor confesiuni creștine pot exista diferențe majore și putem să nu ne regăsim în nici una dintre ele. Se poate întâmpla ca să regăsim conținutul credinței noastre răspândit printre diferitele confesiuni creștine și să ne trezim că nu putem să aderăm complet la nici una dintre ele. În toate cazurile, ceea ce trebuie să prevaleze este credința noastră proprie căci mântuirea este un dar, care este oferit de Dumnezeu fiecărui individ în parte și de asemenea mântuirea nu se adresează organizațiilor religioase, ca atare, în întregul lor sau reprezentanților lor, ci se adresează indivizilor credincioși, cunoscuți de Dumnezeu. Toate părerile noastre despre Dumnezeu sunt parțiale, chiar și cele individuale și se confruntă cu dificultatea de a trece granița dintre imanent și transcendent. În fond, nu putem să credem decât ceea ce ni se revelează direct, fiecăruia în parte, sau va trebui să alegem subiectiv între părerile despre Dumnezeu vehiculate de o organizație religioasă și părerile despre Dumnezeu susținute de o altă organizație religioasă.  După ureche, putem să rămânem Ortodocși sau să devenim Adventiști, Baptiști, Penticostali, Iehoviști etc. Nu are nici o importanță, până la urmă în ce confesiune creștină ne regăsim căci toate sunt la fel de ”bune” și toate au deficiențele lor. Ceea ce contează este să intrăm în familia lui Dumnezeu, să devenim copiii Lui, prin nașterea din nou, să avem o relație personală cu El, în care El să ne cunoască pe noi și noi să îl cunoaștem pe El. Cunoașterea reciprocă dintre Dumnezeu și om este fundamentul mântuirii, căci Isus (Iisus) le va spune unora că niciodată nu i-a cunoscut. Chiar dacă ei sau ele s-au lăudat că îl cunosc pe Dumnezeu totuși Isus (Iisus) le va spune, în ziua aceea că nu i-a cunoscut pe ei sau pe ele niciodată.

"21 Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.

 22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

 23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege."(Matei 7; 21-23)

Aderarea la o confesiune creștină, la doctrinele ei, în mod paradoxal, ne poate împiedica evoluția spirituală. Pare a fi o nebunie, cum poate să ne împiedice să fim credincioși apartenența la o Biserică instituțională? Foarte simplu, instituțiile bisericești ne marchează cu semnul doctrinelor lor, iar acesta este altul decât semnul lui Hristos. Bisericile instituționale ne identifică după partizanatul la un set de păreri despre Dumnezeu sau altul, dar Isus (Iisus) ne deosebește între noi, prin semnul pe care l-a pus El și care este precizat în evanghelia după Ioan la cap. 13 vers. 34-35. Semnul pus de Isus (Iisus) pentru ucenicii Săi este următorul:

"34 Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

 35 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii." (Ioan 13; 34-35)

Isus (Iisus) nu ne judecă după exactitatea cu care respectăm o doctrină sau o dogmă creștină sau alta, ci după acuratețea și puritatea cu care purtăm semnul Lui, care este generat de mentalitatea Lui, reflectată în învățăturile Sale. Renunțarea la egoism, adică lepădarea de sine, este modul în care ne iubește Isus (Iisus). El nu ne iubește pentru Sine, în interesul Său, în mod egoist, ci ne iubește pentru noi, pentru mântuirea noastră. El a pus interesele noastre înainte de interesele Sale, căci dacă nu ar fi așa, atunci nu s-ar mai putea vorbi despre jertfa Lui pe cruce. Ce jertfă ar fi aceea în care Isus (Iisus) și-ar fi dat viața pe cruce dintr-un calcul, din dorința de a câștiga apreciere din partea noastră sau cu scopul de a își rezerva o situare superioară în Împărăția Cerurilor? Jertfa lui Isus (Iisus) a fost dezinteresată sau nu a fost o jertfă reală.

"4 Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.

 5 Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus:

 6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,

 7 ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

 8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

 9 De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume;

10 pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ,

11 şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul." (Filipeni 2; 4-11)

Totuși Isus (Iisus) nu s-a smerit ca să fie ridicat El, căci El era deja ridicat și parte a Dumnezeirii, ci s-a smerit ca să ne ridice pe noi. Dacă Isus (Iisus), înainte de a se dezbrăca pe Sine însuși și a lua chip de rob era deopotrivă cu Dumnezeu nu avea unde să fie înălțat mai mult decât atât. Isus (Iisus) nu a murit pe cruce pentru ca orice genunchi să se plece în fața Lui, nu acesta a fost scopul principal, ci acesta este efectul atitudinii Sale. Limbajul nediferențiat a lui Pavel este gata de a provoca confuzii. Reiese că Isus (Iisus) a planificat să moară pe cruce, știind oricum că va învia pentru a dobândi o autoritate generală. Este o teologie greșită, pe care sunt convins că apostolul Pavel nu a intenționat-o, ca atare, dar care reiese din textul citat. Isus ( Iisus) nu a făcut nimic mai mult decât ceea ce ne cere și  nouă să facem, adică să iubim pe aproapele nostru așa cum ne-a iubit El pe noi. (Ioan 13; 34-35) Isus (Iisus) nu s-a ridicat prin acțiunea Sa cu nimic deasupra noastră, căci El ne cere și nouă să procedăm în același fel, deci acțiunea Lui, jertfa Lui, nu trebuie să fie un gest excepțional, care să fie răsplătit cu recunoștință veșnică, ci este chiar esența Împărăției lui Dumnezeu, dragostea de natură divină, pe care trebuie să o avem și noi, la fel ca și El. Isus (Iisus) ne-a dat un exemplu și ne cere să facem la fel, nu s-a înălțat pe Sine, coborându-se la noi, El ne-a arătat ce înseamnă Creștinismul și ne-a cerut să îl urmăm în pașii Săi. Scopul Lui Isus (Iisus) a fost și a rămas acela de a ne salva sufletele, cu prețul suferințelor Sale. Nu a murit pentru El, ci a murit pentru noi. Fără nici o doctrină, fără nici un canon, Isus (Iisus) ne cere nouă să fim la fel ca și El. Acum, în timpul vieții noastre pe pământ, trebuie să îl urmăm pe El, lepădându-ne, la fel ca și El, de noi înșine și fiind gata, la fel ca și El, să ne sacrificăm din dragoste. Isus (Iisus) nu a făcut nimic pe care noi să nu putem să facem și a spus că acela și desigur aceea care va crede va vedea lucruri chiar mai mari decât cele făcute de El.

"12 Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;

 13 şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.

 14 Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face." (Ioan 14; 12-14)

Este bine că avem opinii raționale despre Dumnezeu și că încercăm să pătrundem și cu mintea în Împărăția Lui. Este rău însă dacă ajungem să credem că părerile noastre pot să fie absolutizate sau că părerile altora, diferite de ale noastre, trebuiesc disprețuite. Problema nu sunt icoanele sau botezul în apă, marea problemă este practicarea efectivă a învățăturilor lui Hristos, care de fapt sunt impracticabile. Isus (Iisus) ne-a pus în față un standard atât de ridicat de spiritualitate, încât cei care ajung să îl practice sunt socotiți ca fiind excepții, ca fiind niște aleși. A te lăsa lovit, folosit, sau a da bani cu împrumut, fără a mai aștepta să îi primești înapoi, a nu te îngrijora de ziua de mâine, a trăi ca și crinii sau ca și rândunelele, a îți da viața pentru aproapele tău în numele unei iubirii superioare, este un standard extrem de ridicat și imposibil de atins de firea noastră pământească. Avem nevoie să ne schimbăm ”firea” și să înlocuim natura noastră omenească cu natura divină a lui Dumnezeu. Numai cine se naște din Dumnezeu ajunge să nu mai păcătuiască, căci principiile lui Dumnezeu sunt duhovnicești dar noi ne naștem firești, vânduți robi păcatului.

"14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului." (Romani 7; 14)

Creștinismul nu este un prilej de a trăi pentru noi înșine, este o modalitate de a trăi pentru alții, de a uita de noi și de interesele noastre și de a ne aminti mereu de ceilalți. Creștinismul nu este o ocazia de a cere ajutor pentru noi și pentru familiile noastre, este o ocazie de a oferi ajutorul nostru tuturor celor care au nevoie de el. Doctrinele încearcă să ne facă să credem că vom fi mântuiți prin respectarea cu strictețe a unor ritualuri sau tradiții religioase. Nu este de loc așa, șansa mântuirii nu constă în respectarea unor reguli, printr-o abordare exterioară, formală, ci este aceea de a descoperi singuri regulile potrivite bazați pe impulsurile noastre interioare, pe vocea inimii. După cum am arătat, în alte articole, icoanele nu sunt idoli și momentul botezului în apă nu este relevant pentru mântuire. Spectacolul cu moaștele este unul care lasă mult de dorit, dar important este motivul pentru care credem, facem acest lucru pentru a primi sau pentru a da? Creștinismul este, în primul rând, despre a da nu despre a primi. Numai cei sau cele care sunt gata să dea vor primi de la Dumnezeu binecuvântările de care au nevoie. O abordare egoistă a Creștinismului este departe de învățăturile lui Isus (Iisus). El a încercat să ne vindece de egoism dar este de conceput și o practică așa zis creștină, în care de fapt egoismul să devină chiar mai pronunțat. ”Bătaia” sau competiția pentru darurile lui Dumnezeu, pentru cine ajunge primul sau prima la ele, este o formă de egoism și nu de practică a unui Creștinism autentic. Lupta pentru putere din cadrul comunităților creștine, competiția pentru locurile cele mai bune din adunări, pretenția de a fi reprezentanții doctrinei ”bune,” disprețul față de opiniile celorlalți sunt opusul învățăturilor lui Isus (Iisus). Creștinismul doctrinal este un Creștinism fără inimă, care se bucură de binele personal și se mândrește cu superioritatea unei doctrine asupra altora. Alegerea pe care o face doar Dumnezeu, încercăm să o facem noi, în baza împărțirii Creștinismului în multe doctrine. Ne considerăm aleși, pentru că ținem o doctrină pe care o considerăm bună, dar ne înșelăm amarnic. Dumnezeu se uită la inima noastră, nu la doctrina noastră și oricât de mândrii suntem de faptul că ne-am botezat la maturitate, de fapt, lucrul acesta nu ne deosebește cu nimic de ceilalți Creștini. Creștinismul este ucis de o plagă care se numește literalism doctrinal sau amatorism teologic. Litera este socotită mai presus decât spiritul Creștinismului și îneacă spiritualitatea Creștină, o sufocă și o golește de conținut. Din acest motiv, eu mi-am propus să prezint limitele tuturor doctrinelor creștine, imperfecțiunea și contradicțiile lor și de asemenea neconcordanța lor, atunci când este cazul, cu învățăturile lui Isus (Iisus).

Soluția de a ne îmbogății unii pe alții, din punct de vedere spiritual, nu este aceea de a duce o muncă de convingere cu ceilalți Creștini și de a încerca să îi transferăm în confesiunea noastră creștină, ci este aceea de a înființa centre interconfesionale în care, pe bază de respect reciproc să dialogăm liber, în legătură cu părerile noastre despre Dumnezeu. Orice doctrină creștină nu este decât o părere umană despre Dumnezeu, care a ieșit la vot, adică care a fost aleasă de cei mai mulți episcopi, în cadrul unui Conciliu bisericesc. Toate doctrinele sunt stabilite prin consultarea învățaților instituțiilor bisericești, care au decis ce păreri să decreteze ca fiind cele oficiale. Toate aceste păreri sunt însă doar aproximări umane și de aceea nu trebuiesc să fie considerate ca având autoritatea lui Dumnezeu. Instituția bisericească a căutat să uniformizeze învățăturile religioase, să devină o autoritate puternică și unitară, dar experiențele oamenilor cu Dumnezeu nu pot fi totdeauna reduse la un numitor comun. Experiența personală cu Dumnezeu este o cunoaștere directă a Lui, cunoașterea prin intermediul doctrinelor este doar o cunoaștere indirectă, mediată de alți oameni, care puteau să aibă mai multă sau mai puțină dreptate în legătură cu opiniile lor despre Dumnezeu. În orice caz, oricât de mult s-ar apropia de adevăr, părerile oamenilor despre Dumnezeu sunt limitate de limbaj și de transcendența Lui, ceea mai sigură părere este vocea inimii, care ne obligă să privim pe toți oamenii cu aceeași bunăvoință, indiferent de părerile lor mărginite de hotarele finitudinii. Dacă vrem să îi învățăm ceva pe oameni, atunci trebuie să ne apropiem de ei ca și Isus (Iisus) și să le vorbim de Tatăl Ceresc, fără însă să le cerem să creadă la fel ca și noi. Fiecare persoană trebuie să creadă ceea ce primește de la Dumnezeu direct, căci dacă nu primește credința de la El, degeaba o primește de la noi.